urasc sa ma enervez. dar mi-a trecut. aproape.

bucurestiul asta e harta vietii mele, sunt atatea puncte insemnate pe ea, atatea locuri pe langa care trec si involuntar retraiesc bucatele de trecut, lucruri care s-au intamplat acum o mie de ani si totusi sunt fix la fel de intense in capul meu.

apusului – acum 20+ de ani – toata copilaria mea, plimbarile cu bunicul – cuceritor, intotdeauna in costum, salutandu-le sagalnic pe doamnele frumoase din cartier. toate il cunosteau :). si cosmin, colegul meu de banca din clasa 1, care venea dupa-amiaza s-o roage frumos pe mama sa ma lase sa ies afara sa ne jucam in parc.

tunari – acum 10 ani – un apartament vechi si prafuit in care era tot timpul frig si bucataria era groaznica, unde eu credeam ca lucrurile vor curge intr-un fel conform asteptarilor si ca playing nice will do – si totusi unde la un punct am trait primul moment-de-maxima-umilinta din viata mea, o senzatie pregnanta de greata care revine de fiecare data cand trec pe-acolo si vad intrandul ala prin care treceam noaptea, incet, sa nu trezim vecinii.

titulescu – acum 8 ani – undeva pe la mijloc, pe vremea aia era acolo un fel de alimentara, un magazin de dulciuri, era pauza de pranz si am cumparat doua ciocolate, apoi am trait cel mai emotionant moment din viata mea, atat de singular si de puternic, pe care-l asteptasem atat de mult si in care pusesem atata incredere si speranta, genul ala de speranta pe care nu poti sa-l ai decat cand in mod clar iti lipseste experienta – a fost the peak point al cat-de-indragostita-pot-eu-sa-fiu. un benchmark :)). ani intregi n-am reusit sa mai trec pe bulevardul ala fara sa am fiori in stomac.

eroii sanitari – acum 5 ani – vechea vila bbdo, plecam de la birou pe la 11 si ceva, pe strada era liniste, era luna plina, imi auzeam tocurile pe trepte, mi se parea ca aveam cel mai minunat job din lume si eram fericita-fericita-fericita, imi aduc aminte si acum exact mirosul de regina-noptii care nu stiu de unde venea.

o straduta inghesuita din berceni, acum 6 ani, si fosta mea masina, tot undeva noaptea, nu-mi doream decat sa mi se monteze si mie la loc antena pe care o scosesera cei de la spalatorie. panica, pentru ca atunci m-am speriat, a fost prima si singura data in viata mea cand m-am speriat cu adevarat de o schimbare, singura data cand m-a ingrijorat cu adevarat ideea ca lucrurile nu vor merge. un gen de panica pe care numai atunci l-am trait.

drumul taberei si ninsoarea ireala, cu fulgi mari care antifonau cerul, din 20 ianuarie 2010. tot ce-a fost in saptamana aceea e inca un film pentru mine.

stradutele cu nume de capitale si parcul kiseleff. acum 2 ani. unde descopeream claritatea mentala pe care ti-o da alergatul in aer liber.

un apartament inca impersonal din dorobanti, acum un an si ceva, si cele trei nopti consecutive de iluminare-decizie-actiune. acum nu mai locuieste nimeni acolo, jaluzelele sunt lasate tot timpul acolo, cand mai trec prin fata geamului imi vad viata inauntru ca un teatru tacut cu umbre, o piesa lunga in care cumva nu se intampla nimic. nici rau, nici bun. nimic.

stradutele din floreasca, anul trecut, unde reconstruiam plimbari imaginare. augmented ireality, dar ce frumoasa este ea :).

uneori mi-e foarte greu sa imi gasesc un drum linistit prin orasul asta. si uneori imi doresc foarte tare sa plec undeva unde harta e goala si as putea fi mult mult mai atenta ce desenez pe ea.

si cu toata bunavointa si antrenamentele, cu toata conditia fizica foarte comparabila, cu toate compromisurile si auto-incurajarile “hai ca e doar o minge mai mare, sportul e bun, ai nevoie de sport!”, genul asta de meci ramane nesatisfacator.

jucatorului de tenis o sa-i lipseasca un partener precis si elegant, celui de fotbal – un adversar puternic si rapid. si uite asa stau pe un teren perfect fara nici un obstacol si se uita unul la altul usor nervosi, fara sa inteleaga exact ce nu merge.

dar ma rog, ce stiu eu despre sporturile astea, la urma urmei :)

oamenii cu sacou si casti in urechi care nu se inghesuie si nu se privesc in ochi, suntem prea cufundati in noi insine, sa te privesc ar insemna sa recunosc ca libertatea mea interioara inchipuita e doar o piesa de cub rubik, la fel ca toate celelalte.

poate doar de alta culoare. a mea va fi, desigur, roz.